Complexatul
Pledoaria unei morale cu conţinut rudimentar şi exagerată are o consecinţă negativă asupra personalităţii individului. De facto, este chiar începutul răului pe care el îl va urma tot restul vieţii. Efectul produs este similar unui chiuretaj nereuşit, care lipseşte o femeie definitiv de posibilitatea conceperii unui copil. Miturile despre viaţă, cu toate componentele ei, de care se ghidează o asemenea morală împiedică omul să-şi urmeze dezvoltarea sa spirituală şi intelectuală firească.
Talentele adevărate îi sunt înăbuşite, puterea spirituală îi este extirpată şi capacitatea intelectuală, mutilată. Omului îi este inspirată fobia faţă de necunoscut, nou şi dependenţa de perspectivele limitate ce-l înconjoară. Creierul îi este atrofiat tocmai în momentul când trebuie valorificat. Această stare de inchiziţie în care este aruncat îi cultivă un handicap, imposibil de depăşit, pentru majoritatea – complexul.
Puţini sunt cei care reuşesc să se rupă din aceste lanţuri, protectoare ale mizeriei, şi să-şi restabilească Eul. Majoritatea însă rămân să se dezintegreze spiritual şi intelectual în mocirla unui mediu „moral”, care ridică la nivel de virtute desfrâul, prostia şi neştiinţa.
Complexul este aidoma unui virus, nu realizezi nici momentul în care l-ai contractat, nici condiţiile lente de putrefacţie la care eşti supus. Îi simţi doar simptomele, dar nu le recunoşti: ură faţă de propria persoană şi cei din jur, invidie, răutate, sete de răzbunare, obsesie, insatisfacţie, neplăceri, insuccese, blamări, lacrimi, plictiseală, isterie, impotenţă în exprimare şi acţiune, desfigurare fizică, teamă, nesiguranţă…şi în final, o îmbătrânire prea timpurie a sufletului.
Complexele sunt stări patologice care ne guvernează şi ne coordonează gesturile, mişcările, acţiunile. Emoţiile negative, absorbite din mediul în care am crescut, formează conturul acelor sentimente de inferioritate ale căror victime devenim. Cu cât suntem mai dependenţi şi mai ataşaţi mediului „infect”, cu atât mai multă rezistenţă capătă carapacea în care suntem ţinuţi prizonieri de către propriile complexe.
Dominaţi de emoţii negative, jertfele complexelor, văd mediul înconjurător mereu în culori sumbre. Toată lumea le este potrivnică: Dumnezeu, colegul, vecinul, statul…Ei caută întotdeauna cauzele propriilor probleme, nefericirii şi neîmplinirii în exterior. În loc să facă un efort, ca să se elibereze de carapace – unica vinovată de coşmarul vieţii lor, oamenii acuză.
Trăind în universul emoţiilor negative, nu poţi să fii liber…faţă de situaţii neplăcute, oameni dificili, mizerie, prejudecăţi. Aceste ocurenţe, dimpotrivă, amplifică fluxul de energie negativă trăită. Ca să amelioreze conflictele şi eşecurile din viaţa lor indivizii afectaţi de complexe tind mereu să facă pe plac celor ce îi înconjoară, de obicei, celor în faţa cărora se simt inferiori. Asta este greşeala imensă pe care o comit. A satisface doleanţele cuiva, doar din teama de a nu a fi atacat şi umilit, sau din incapacitatea de acţiona coerent înrăutăţeşte şi mai mult situaţia complexatului.
În momentul în care individul merge împotriva voinţei sale, emană acea energie negativă pe care o respiră. Teama, incertitudinea, incomoditatea, sau chiar ura pe care o manifestă este recepţionată de interlocutor. Într-o asemenea interacţiune acesta va fi pe deplin bulversat şi iritat, de aceea va răspunde la fel. Complexatul, la rândul său, se va simţi rănit şi se va lamenta. El mereu face asta…Văicăreala devine cu timpul un hobby şi o trăsătură distinctivă a personalităţii lor.
Complexaţii au o singură vină: deşi conştientizează starea deplorabilă în care se află, nu fac nici un efort ca să se salveze. A te resemna este mult mai uşor decât a lupta. E adevărat, a rupe carapacea şi a inspira libertatea, este enorm de greu, dar nu imposibil. Efortul poate dura ani, în schimb rezultatul îşi merită aşteptarea.
Complexatul are multe calităţi frumoase, pe care nu le vede şi le ignoră. Calităţile însă, dacă nu le acorzi atenţie, degenerează. El crede că multe nu poate, deşi dacă ar avea încredere în sine, ar constata că putinţa se află în propriile mâini. În viziunea sa mediul poartă vină pentru neputinţa şi suferinţa ce-o trăieşte. Şi poate…dacă ar fi un alt anturaj, mai civilizat şi binevoitor, necazurile sale ar dispărea.
Oricât de mizerabile ar fi condiţiile de viaţă, dacă omul nu reuşeşte să-şi creeze propriul mediu, unde să savureze plăcerea în singurătate sau alături de cei dragi, înseamnă că, nicăieri în lume, nu se va găsi un decor capabil să-l satisfacă.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu