E-un zâmbet către mine, doamnă?
Sau este numai fantezia mea
c-o frumusețe tristă ca de toamnă
singurătatea nu mi-ar neglija...
E-un zâmbet tandru pentru fiecare?
Sau este doar deșărtăciunea mea
ce vede-n frumusețea tinereții tale
vârtejul unui vânt de catifea...
E-un zâmbet resemnat, ca să nu plângă?
Sau este numa-n agonia mea
că nimeni n-ar putea să înțeleagă
misterul ce îl porți pe fața ta...
E-un zâmbet rece, cald sau încurcat?
Ori e doar o dâră din visarea mea
că, de scutur norii ce s-au adunat,
vremea ar fi mai bună, de nu s-o răzbuna...
E-un zâmbet ireal, ce mi se pare,
parte vie din re-creația mea
ce-mi joacă feste când mă uit în zare,
miraj de dor, dantelă de perdea!?
Zâmbetul tău este păcatul meu?
Sau e doar agonia-mi gata să mă stingă,
ce naște îngeri albi pe-al meu traseu
plutind peste ruine, prin praf – într-o oglindă...
Surâsul tău, lăcaș al fericirii mele
răpite când eram doar un copil!...
Privirea ta, oglinda izbăvirii grele
a unui orb ce vede într-un tril!...
Umbra ta, atât de răcoroasă
pe trupu-mi fierbițit scriind o după-masă,
mă va lăsa așa cum e, sfioasă,
să o resorb când sufletul mă lasă?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu