Puterea spirituală
Toţi ne naştem neputincioşi, dar curaţi spiritual. Pe parcursul vieţii însă, în multe cazuri, spiritul, se impregnează cu mizerie, iar putinţa evoluează doar atât ca să ne permită să supravieţuim. E greu să-ţi îmbogăţeşti sufletul într-o lume săracă spiritual, şi să-i cultivi putere în mijlocul unei majorităţi lipsite de fermitate. Privat de putere spirituală omul nu se deosebeşte mult de un cadavru. Leşul poate să invidieze un astfel de specimen doar pentru posibilitate lui de a se mişca. Omul este slab nu pentru că aşa i-ar fi firea, ci deoarece viaţa nu l-a pus în faţa motivaţiei de a-şi depăşi handicapul.
Condiţii potrivite pentru metamorfoze pozitive există multe, problema este că capacitatea de adaptare a individului şi teama de necunoscut nu-i permite să descopere imboldul care să-l anime. A fi slab spiritual înseamnă să renunţi, în primul rând la Dumnezeu, la vise şi să nu descoperi niciodată adevărată frumuseţe a vieţii. Să trăieşti fără să simţi, să accepţi dar să nu înţelegi şi să te bălăceşti în umilinţă – iată conţinutul unui destin fortificat pe fundalul unui vid spiritual.
Este îngrozitor să fii neputincios într-o lume plină de animale de pradă, a căror necesitate este să te devoreze. Ca să le eviţi, sau să scapi de un real atac, în momentul în care te-au înconjurat şi îţi arată colţii, este nevoie de forţă. Aceasta nu permite fricii să explodeze. Teama este ca un anestezic complet asupra raţiunii. Iar fără de ea omul nu poate să acţioneze prompt şi chibzuit. De aceea se va lăsa, umil, „sfâşiat” sau, în cel mai bun caz, „încolţit”. Avantajul celei de a doua posibilităţi constă în faptul că oferă individului şansă să însuşească o „lecţie” de preţ, relevaţie ce îl va ajuta pe viitor să-şi consolideze o conduită avantajoasă pentru sine.
Reabilitarea însă în urma „devorării” este un proces mai complicat, de cele mai dese ori, irealizabilă. Când individul este distrus complet moral, gustul pentru viaţă piere. El percepe existenţa sa ca pe un blestem, iar lumea înconjurătoare, drept un duşman feroce însetat de orori. Se simte atât de inutil şi mizerabil în acest univers pustiu, încât viaţa şi moartea, în viziunea sa, capătă un înţeles identic. Iar când te crezi mort, în timp ce inima îţi bate, iar creierul îşi exercită funcţiile, viaţa chiar nu are nici o posibilitatea să te convingă de bunele ei intenţii, de plenitudinea spirituală dispusă să ţi-o ofere şi fericirea pe care o inspiră.
Sărac spiritual, individul nu poate să realizeze că problemele ce-l sugrumă reprezintă consecinţele triumfului imaginaţiei asupra raţiunii. Individul îşi imaginează că anumite lipsuri din viaţa sa reprezintă o dificultate de nedepăşit şi crede în asta. El consumă mult timp întrebându-se de ce nu are casă, maşină, serviciu bun, prieteni adevăraţi, o dragoste frumoasă, spre deosebire de alţii care le au pe toate. Face din asta o tragedie, pe care, în scurt timp ajunge chiar să o trăiască.
Lipsurile materiale sau conflictele cu cei din jur nu înseamnă probleme. Ele trebuie tratate ca o şansă de a-ţi schimba viziunea asupra vieţii, de a te consolida spiritual şi de a întreprinde acţiuni concrete. Dacă o astfel de viaţă nu-ţi convine, înseamnă că eşti dispus să ai altceva. Şi atunci cine te opreşte? Slăbiciunea. Motivaţia omului nu se află decât la nivelul imaginaţiei, privind însă la realitate, nu vede nici un temei încurajator. Este firesc, slăbiciunea îl ţine în lanţuri şi nu îl lasă să se manifeste la nivelul propriilor dorinţe şi aşteptări.
Puterea spirituală, în schimb, îi oferă un elan greu de închipuit atâta timp cât sentimentul îi este străin. Pentru cel ce trăieşte acest avânt spiritual unicul obstacol va fi moartea. Omul acesta ştie de ce are nevoie pentru a-şi desăvârşi existenţa şi va acţiona în unison cu doleanţele sale. Pe el nu-l vor înspăimânta „şacalii” ce-l adulmecă, răutatea şi nedreptatea oamenilor sau căderile sale. Înainte de a înainta e iminent să te prăbuşeşti. Asta e unica modalitate de a cunoaşte realitatea dincolo de aparenţe.
Individul nu are capacitatea să acţioneze corect până în momentul ce nu descoperă tragismul vieţii. Nu este capabil să fie înţelept dacă nu a aflat mizeria şi imoralitatea. Nu poate să-şi gestioneze corect viaţa atâta timp cât nu cunoaşte posibilităţile ei. Experienţa acumulată în urma acestor dezvăluiri se numeşte putere. A fi puternic spiritual este o sarcină grea. Asta înseamnă să înfrunţi banalul (cu toate decalogurile sale), care nu acceptă concesii, să nu te pierzi în elanul prostiei umane şi să-ţi impui voinţa, indiferent de repercusiunile ei asupra mentalităţilor din jur.
E cel mai simplu să te eschivezi de la o sarcină dificilă. Când însă lucrurile complicate au revendicat puţină osteneală? A exclama sincer „eu pot” în condiţiile în care întreaga fiinţă se opune percepţiilor pozitive şi schimbărilor este un gest anevoios. Dar pe de altă parte, cum ar învăţa un copil să meargă dacă nu ar răspunde tentaţiei şi nu ar cădea?
De moment ce omul se naşte sănătos mintal, invocarea obstaculului ca justificare a inacţiunilor sau nereuşitelor sale nu merită a fi legitimizată. Orice dificultate, pe lângă factorii exogeni pe care nu-i putem influenţa direct, implică şi o cauză de comportament. Dacă atitudinea noastră şi modul de reflectare ne agravează situaţia, înseamnă că răspunsul trebuie căutat în interiorul conştiinţei. Depinde ce găsim acolo, teamă sau curaj, încredere sau subestimare. Cert este că puterea spirituală iubeşte percepţiile pozitive. În lipsa lor voinţa nu-şi concepe apariţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu