Motto: „Ce veşti din cerul depărtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?...”
(Balada unei stele mici - George Topârceanu)
A gândi la Univers înseamnă, în bună măsură, a visa. A visa presupune a te suspenda vremelnic din coordonatele concrete ale spațiului și timpului și a-ți trimite gândul, echipat special cu imaginație, spre altundeva, spre altcândva, spre altceva. Asemenea ieșiri din cotidian și din tine însuți pot fi împărtășite, așadar, de mai vrea cineva, este bine venit să ne însoțească.
Universul poate fi un subiect fascinant și inepuizabil de visare. Pentru că el, Universul, este tot ceeace există - spațiu, timp, materie și energie reunite și împrăștiate în „a fi”. În el regăsim de la cel mai mic atom, la cea mai mare galaxie incluzând propria noastră cunoaștere și propriile noastre posibilități, nesemnificative ca întindere și forță (la scara universului), însă considerabile prin aceea că le-am înscris în „a fi”: putem spune că Universul există prin faptul că suntem capabili să-l percepem conștient ca atare, deci să-l relevăm.
Sunt 13,7 miliarde de ani de când Universul ființează după rigori/legi fundamentale despre care presupunem că l-ar guverna. Toată materia sa vizibilă (reprezentând doar câteva procente din materia totală) este formată din aceleași particule subatomice și aceleași legi de interacțiune reciprocă. Ele au fost deslușite de teoria relativității și de fizica cuantică servind Cosmologia în studiul Universului.
Sunt trei întrebări fundamentale la care omenirea, prin înțelepții ei, lucrează pentru a le construi răspunsuri adecvate: Cât de mare este Universul?, Ce vârstă are Universul? și Cum funcționează Universul? De bună seamă că încercări de răspuns există deja, venind din diferite direcții ale preocupărilor și aspirațiilor umane, toate, oricât de contradictorii ar fi, năzuind atingerea cunoașterii integrate, finalmente integrale.
Știința a formulat paradigma potrivit căreia totul în Univers face parte din ceva mai mare, tot mai mare și tot mai mare (teoria sistemelor). Pământul și Luna, cu dimensiunile lor imaginabile, fac parte dintr-un spațiu în care cea mai apropiată stea este la o distanță inimaginabilă, spațiu inclus la rându-i în spații galactice de miliarde și miliarde de ori mai mari. Pentru a contura imagini veridice despre aceste megadimensiuni, cosmologii folosesc modele matematice. Acestea deschid atât perspectiva unui Univers infinit, cât și aceea a unui Univers finit, caz în care el nu ar avea un centru și s-ar curba.
În momentul de față oamenii de știință susțin paradigma potrivit căreia Universul se extinde și s-a tot extins de la Big Bang încoace. Galaxiile nu s-ar deplasa aproape deloc, doar spațiul dintre ele este cel care se dilată. Asemenea unui balon care se umple cu aer, fiecare punct al suprafeței sale se îndepărtează față de celelalte, fără ca vreunul din puncte să se constituie în centru de expansiune. Se mai pun probleme de genul cât se va extinde Universul, i se va opri la un moment dat extinderea, va trece el la o contracție?...
Dar visarea, cum am spus, are un sfârșit, fie că e noapte, fie că e zi. Realitatea înconjurătoare nu îngăduie nimănui să-și prelungească șederea în vis, te trezește, uneori cu sila, ba chiar te și pedepsește dacă o înfrunți. Acum, aici sunt (deocamdată) coordonatele centrului ființării noastre și ele ne cheamă îndărăt atunci când ajungem să ne pierdem de ele visând. Mai rămâne să mulțumim pentru companie și să spunem „revenons à nos moutons”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu