Când tu deschizi fereastra,
În mine curg zăpezi,
Albastre, înverşunate,
Ca apele repezi.
Dragă femeie, în ierni patriarhale,
Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,
De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,
Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.
Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,
Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,
Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,
Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.
Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,
Lumina strălucească pe faţa ta, de tremur,
Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,
Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!
aicea pricini, când tu deschizi fereastra,
De aceea încă odată, cu cerul te conjur,
Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,
Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur!
Minunat ! Îmi place mult Ionel Muscalu, al cărui blog îl urmăresc cu bucurie.
RăspundețiȘtergeremultumesc pentru vizita, Serban!!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru ilustrare! Este absolut minunată!
RăspundețiȘtergereMulţumesc lui Şerban Tomşa, mulţumesc Karinei, gazda încercărilor mele foarte adesea!
RăspundețiȘtergere