„Comportamentul este oglinda în care fiecare își expune propria imagine”
Azi, când e să ne amintim din nou de Goethe, la ce ne-am putea opri astfel încât să nu dăm curs imboldului de a demonstra prin extaziere că am fi apți să ne apropiem de un geniu, să nu facem paradă în privința empatiei ce am resimți-o față de opera sa, să nu umplem pagini din biografia ca să (ne) dovedim cât ne-ar fascina? Să vorbim despre „Faust”? Despre fascinația lui pentru civilizația antică? Despre dragostele sale?
Personal o să mă rezum la a spune că ilustrul Goethe i-a cunoscut nemijlocit sau îndeaproape (pe unii dintre ei chiar ajutându-i în carierele lor) pe iluștrii Johann Gottfried Herder (1744 - 1803), Friedrich Schiller (1759 - 1805), Immanuel Kant (1724 - 1804), Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814), Joseph von Schelling (1775 - 1854), Georg Wilhelm Friedrich Hegel ( 1770 - 1831), Wilhelm și Alexander von Humboldt ( 1767 - 1835; 1769 - 1859). Toate aceste nume au săvârșit în epocă, în plan intelectual, schimbări majore asupra viziunii despre religie, artă, cultură, societate și gândire. El, Goethe este singura personalitate literară germană care, prin cuprindere, profunzime și statut intelectual, se află la egalitate cu filosofii (care s-au aplecat adesea asupra operei și ideilor sale) și cu muzicienii (care i-au pus numeroase texte pe muzică). 
Și aș mai menționa că în privința literaturii Goethe (ca și Herder) avea o viziune de-a dreptul antropologică (am spune astăzi): ea este expresia unei culturi naționale, parte a geniului specific unui popor, materializată concentrat și ocazional de inspirația divină a unor indivizi (precum Shakespeare, zice el) sau în creațiile autorilor anonimi de balade populare (scoțiene sau în opera lui Martin Luther, particularizează tot el). (Poate învățăm și noi cum să ne prețuim valorile!)
„Jeliţi fecioare-aici, la groapa sa.
Amor aici căzu, dintr-o nimică.Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura.Ades, dintr-un nimic el se ridică.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu