Domnul 100 000 de volţi de Costin Tuchila

În 18 decembrie 2001, a murit la Paris, în vârstă de 74 de ani, Gilbert Bécaud. Nimeni altul decât „Domnul 100 000 de volţi”, poreclă simpatică pusăcântăreţului şi compozitorului francez care, spun cronicarii, emana în concerte o energie copleşitoare. Mereu în mişcare, era „omul electric”, temperamental, pasional, direct, trezind mereu entuziasmul prin cântecele sale şi prin talentul actoricesc desăvârşit. Parcă mereu spontan, dădea impresia că melodia şi ritmul se nasc direct pe scenă, odată cu interpretarea. Putea cânta în multe feluri acelaşi cântec, în funcţie de dispoziţie, atmosferă, public. Avea un talent rar de a „diza” o melodie dar şi capacitatea de a o cânta cu voce amplă, baritonală, puternică, uneori trecând, în aceeaşi partitură, de la intonarea liniei melodice la un fel de „recitare” ritmică plină şi ea de pasiune. Cravata cu picăţele era nelipsită, devenise chiar un fel de emblemă vestimentară a artistului, la fel cum gestul de a pune mâna la ureche, probabil pentru a se auzi mai bine, ajunsese şi el legendar.

Se născuse în 24 octombrie 1927, la Toulon. Numele real: François Gilbert Léopold Silly. Absolvent al Conservatorului din Nisa, cântă la începutul carierei într-un bar. Edith Piaf îi lansează o melodie dar Bécaud se despirnde repede de influenţa marii vedete, alegându-şi din 1953 un drum personal. Nu avea nevoie să cânte alături de altcineva, nu avea nevoie să fie lansat şi susţinut de altcineva. Umplea singur o scenă oricât de mare, trecând cu uşurinţă de la melancolie la entuziasm, de la cântecul liric la ritmul cel mai pregnant. Părea un personaj proteic, capabil să-şi schimbe pe neaşteptate identitatea. În cântecele construite cu măiestrie, fără nici o concesie gustului comercial, povesteşte, imploră, mărturiseşte, regretă, speră. Faptul banal devine pretext pentru reverie, sentimentul parcurge toata gama de trăiri, de la incertitudine la frenezie.
Bécaud nu şi-a scris textele pentru nici unul dintre cele peste 400 de cântece. Dar în mod sigur le-a sugerat textierilor săi (Louis Amade, Maurice Vidalin, Pierre Delanoë) temele preferate, jocul abil de nuanţe care poate transforma deprimarea în speranţă ca în celebrul cântec Important este trandafirul sau le-a mărturisit pasiuni de o clipă, ca în Nathalie, blonda cu nume frumos – ghidul său moscovit dintr-o iarnă îngheţată, care-i „vorbea în fraze sobre  / despre Revoluţia din Octombrie”.
Când poetul a murit, Pianistul din Varşovia, Nu-mi pasă de sfârşitul lumii, Singurătatea nu există, Duminică la Orly, Mâinile mele, Ziua când vei pleca, Te iubesc, Mă-ntorc să te caut, Domnul Iarnă pleacă acasă – sumară enumerare de titluri, sumară enumerare de şlagăre. Şi evident, imposibil de uitat, Et maintenant (Şi acum), în care, pe un ritm de bolero, melodia se amplifică, de la o introducere interogativă la încheierea plină de pasiune.
Costin Tuchilă, 24 octombrie 2001 (text revizuit în 18 decembrie 2010)
© costin tuchilă