Abisul

Îmi făceam liniștit plimbarea prin vis,

rătăcind pe-o alee din nopțile albe,

în dreapta și-n stânga cu negru abis

ce-l simțeam din ochi cum mă soarbe.

Nici acum n-aș fi vrut să-l privesc în adânc,

știam demult că de-l înfrunți el te fură,

dar un strigăt de jale, de dor s-a răsfrânt

până în inima-mi naivă și pură.

Mintea-mi spunea să evit să mă uit,

abisu-i parșiv, te-nchide-n privire,

dar tainica voce m-a pescuit,

m-a captivat de frumos și uimire.

Frica-mi șoptea să nu mă avânt,

să nu mă las ispitit de-o chemare,

abisul e-un sinistru și lacom tărâm,

o închisoare fără scăpare.

Tânguitul acela parcă-l știam,

venea din genune, era ancestral,

fără să știu eu parcă-l iubeam,

striga la mine de pe celălalt mal.

Dorul de viață-mi spunea departe să fug,

abisul are două, chiar mai multe fațete,

dar chemarea aceea mă ardea ca un rug,

avea note vii, colorate, concrete.

Nu mai știam de-s în vis ori sunt treaz,

mi-am dat drumu-n abisul de spaime

și de-atuncea sunt nevăzutul talaz

ce-n surzenie strigarea și-o sparge.