Lupta cu sine, perpetua autonemultumire fac imposibile stagnarea, placiditatea vieţii interioare, monotonia gândirii şi simţirii. Neliniştea şi frământarea se răsfrâng şi inafară, exprimându-se întrun grad maxim de receptivitate faţă de impulsurile străine, întro reactivitate intensă, întro mare mobilitate. Din această cauza tipul respectiv devine multora incomod, îi irită la culme pe conservatorii ce doresc stabilitate, menţinerea statu quo-ului, ce nu pot ţine pasul cu mişcarea dialectica a lumii. Superficial privit, mai ales din unghiul de vedere al comodităţii spirituale, el poate fi taxat drept labil, nestatornic. Consecvent cu linia sa de evoluţie ascendentă, el este desigur, inconsecvent faţă de stările de lucru, de ideile şi mentalităţile perimare, faţă de imperfecţiunile inerente, tolerate cândva şi îmbrăţişate apoi de unii cu dorinţa eternizării.El nu se lasă impresionat de lamentaţia oboselii, a epuizării. Cu urechea ascuţită de îndelungata ascultare a propriei sale fiinţe, e profund sensibil la oscilaţiile cele mai fine ale spiritului celorlalţi. Îşi acordă zilnic rabat cu bună ştiinţă de teamă autodeceptionarii. Desigur, gradul de severitate faţă de propria perosana depinde de tăria de caracter, de puterea de a privi adevărul în faţă.Oamenii nu se iubesc destul pentru că nu se înţeleg destul...Toţi oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu poate lupta, cu sorţi de izbândă, de unul singur, pentru fericire. oricât de îndârjit, oricât de puternic ar fi. Singurătatea este o invenţie a minţii rătăcite. Omul nu se naşte singur şi nici nu poate vieţui singur. Iubirea e expresia nevoii de apropiere spirituală. Moartea însăşi este numai aparent un fenomen al singurătăţii. Fiindcă ea nu este singulară. Fiecare moare singur, dar toţi murim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu