Femeia, biciul şi straiul de fum de Valeriu Gherghel

Bronzino - Madonna with child & Saint John, detail G. F. Handel. Plânsul Mariei Misoginismul e vechi şi îşi are originea, poate, la apostolul neamurilor, care în 1 Corinteni 11: 3-9 decretează nemilos: “Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos. Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte cu capul acoperit îşi necinsteşte Capul său. Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul desvelit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă [în cap]. Dacă o femeie nu se învăleşte, să se tundă! Iar dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învălească. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe cînd femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. Acesta este un misoginism teologic, ca să zic aşa. Ecoul lui a fost imens şi durabil. Mai ales, în Evul Mediu, cînd înţelepţi şi doctori foarte cumpătaţi au făcut ipoteza incredibilă că femeia nu are suflet, pur şi simplu, fiind o făptură mai degrabă vegetală şi perversă. Femeia ar fi mînată de instinct şi nu de raţiune. Misogini au fost şi filosofii, îndeosebi cînd au rămas, pentru întreaga lor viaţă, holtei. Schopenhauer sau Nietzsche au repetat cu îndîrjire una din cele mai stupefiante vorbe, care s-au propus de vreo minte bărbătească vreodată: “cînd auzi de femeie, să pregăteşti biciul”. Femeia e, aşadar, o făptură sălbatică, impulsivă şi rebelă. Ea trebuie educată “filosofic”, frăgezită cu varga şi cnutul. Un misogin paradoxal (care oftează pe sub plopi şi ferestre) a fost şi Mihai Eminescu: în fiecare femeie, citim într-una din Scrisori, poate fi recunoscut chipul nemilos al Dalilei.   Atitudinea misogină a determinat, multă vreme, şi modul în care a fost percepută frumuseţea femeii. Dacă romanii (păgîni fiind) au fost destul de liberali cu frumuseţea fizică (să ne amintim de eforturile împărătesei Popeea şi de “atelierul” ei de împrospătare corporală), Evul Mediu creştin a cultivat îndeosebi frumuseţea spirituală, inteligibilă. Trupul feminin este ascuns, pudic, sub largi, cernite veşminte. Nu se văd de sub bogatul acoperămînt nici măcar vîrfurile condurilor. Doctorii teologi şi monahii apreciază, în special, cosiţa, partea oarecum minerală a capului. Idealul e reprezentat de femeia excesiv de subţire, suptă de asceză şi naşteri. Canonul estetic se modifică abia în Renaştere. Tipul de feminitate devine la Botticelli, după observaţia lui E. Lovinescu, “gracil, sinuos, sul de fum învelit în pînze străvezii”. În treacăt fie spus, ideea veşmintelor străvezii, lucrate în fir de păianjen translucid, care dezvăluie totul şi nu mai ascund nimic, a prins un avînt decisiv în post-modernitate: soţia fostului preşedinte al Franţei, Carla Bruni, de exemplu, apare într-o poză din revista britanică GQ “împodobită doar în propria ei frumuseţe”. Confruntat cu femeia ademenitoare, vechiul misogin închide ochii şi se întoarce cu spatele. Noul misogin îi deschide larg, priveşte atent şi sever amănuntele, dar nu-şi schimbă discursul: femeia care nu-şi înveleşte sub falduri întunecoase nurii este, nici mai mult, dar nici mai puţin, o “depravată”. Misoginia este o boală durabilă (dar nu şi incurabilă)! În încheiere, aş întreba pe cititorii de ambe sexe: ce înseamnă, în realitate, o femeie frumoasă? Există oare femei cu adevărat urîte? Nu mă simt în stare să dau un răspuns hotărît. Voi prelua în ajutor, pentru acest motiv, consideraţiile aceluiaşi E. Lovinescu, din care am mai citat: “În înţelesul limitativ al oricărui paradox, frumuseţea e reflexul voinţei de a fi frumos. Expresivitatea îi vine de la căldura lăuntrică, de la dinamismul interior al vieţii. Conştiinţa de a fi frumos nu este, după cum s-ar crede, efectul faptului de a fi frumos, ci dimpotrivă… al voinţei şi al dorinţei de a fi [astfel]. Întrucît forţa interioară a iubirii iradiază în afară, transfigurează liniile cele mai neregulate şi le dă caracter, o expresie, luminînd…; s-ar putea spune că femeile iubite sînt şi frumoase. Iubirea constituie un resort lăuntric, o dorinţă, o voinţă de frumuseţe, transmisă imediat materiei, pentru a-i da expresie şi viaţă, adică adevărata frumuseţe, dinamică, dincolo de canonul estetic… Urîţenia începe odată cu încetarea voinţei de frumuseţe. E urîtă femeia care nu mai doreşte să fie frumoasă”.   Răspunsul lovinescian mi se pare nu doar optimist, ci şi just.  Valeriu Gherghel Cititi mai mult