Un eseu semnat de Jorge Luis Borges (1899-1986) nu poate fi decît binevenit. Găsim și aici stilul limpede, erudiția și farmecul care l-au impus pe Borges printre marii eseiști ai secolului al XX-lea. Eseul prozatorului argentinian reprezintă o viguroasă pledoarie pentru stilul simplu, necăutat.
Superstiţioasa etică a cititorului
Condiţia precară a literelor noastre, incapacitatea lor de a atrage au produs o superstiţie a stilului, o distrată lectură de atenţii parţiale. Împătimiţii acestei superstiţii înţeleg, prin stil, nu eficienţa sau ineficienţa unei pagini, ci aparenta iscusinţă a scriitorului: comparaţiile folosite, acustica, episoadele punctuaţiei şi ale sintaxei lui. Rămîn opaci în faţa propriei convingeri sau a propriei emoţii; sînt în căutare de tehnicisme (cuvîntul îi aparţine lui Miguel de Unamuno) care să le indice dacă pagina respectivă are sau nu dreptul de a le fi pe plac.
Au aflat că adjectivele nu trebuie să fie banale şi vor opina că o pagină este rău scrisă atunci cînd îmbinarea adjectivelor cu substantivul nu oferă surprize, chiar dacă finalitatea generală este întru totul împlinită. Au aflat că şi concizia e o virtute şi îl socotesc concis pe cel care se înnămoleşte în zece fraze scurte şi nu pe cel care struneşte una amplă. (Exemple normative pentru această înşelăciune a scurtimii, pentru această frenezie sentenţioasă pot fi căutate în elocinţa celebrului consilier danez Polonius din Hamlet sau în aceea a unui alt Polonius, real de data aceasta, cu numele de Baltasar Gracián.) Au aflat că apropiata repetare a unor silabe constituie o cacofonie şi vor simula că, în proză, ea le provoacă o adevărată durere, chiar dacă în vers le prilejuieşte o rară desfătare, probabil şi de această dată simulată. Cu alte cuvinte, nu iau în seamă eficienţa mecanismului, ci aşezarea părţilor lui. Emoţia o subordonează eticii sau, mai degrabă, unei etichete invulnerabile. S-a generalizat pînă într-atît această inhibiţie, încît cititorii, în sensul ingenuu al cuvîntului, sînt pe cale de dispariţie, pentru că toţi sînt critici potenţiali.
Atît de răspîndită e superstiţia aceasta, încît nimeni nu s-ar încumeta să admită absenţa stilului în opere care îi stau la inimă, îndeosebi dacă sînt clasice. Nu există carte bună fără o atribuire stilistică, de care nimeni nu se poate dispensa, cu excepţia propriului ei autor. Să luăm drept pildă romanul Don Quijote. Critica spaniolă, în faţa calităţilor dovedite ale acestui roman, n-a vrut să recunoască faptul că cea mai de seamă valoare a lui (şi, poate, unica irecuzabilă) este cea psihologică şi îi atribuie în schimb haruri stilistice care multora le vor fi părînd misterioase. Într-adevăr, e de ajuns să recitim cîteva pasaje din Don Quijote pentru a simţi că Cervantes nu era stilist (cel puţin în prezenta accepţie acustico-decorativă a termenului) şi că destinele lui Don Quijote şi Sancho Panza îl interesau prea mult ca să-şi îngăduie a se lăsa distras de propria sa voce. În Agudeza y arte de ingenio - lucrare atît de elogioasă la adresa multor proze narative, precum aceea din Guzmán de Alfarache-, Baltasar Gracián nu se decide să pomenească despre Don Quijote. Iar Quevedo îi versifică în glumă moartea şi apoi îl dă uitării.
Se va obiecta faptul că ambele exemple sînt negative; Leopoldo Lugones, în vremurile noastre, exprimă - iată - o judecată explicită: "Stilul constituie latura slabă a lui Cervantes, şi neajunsurile provocate de influenţa lui au fost grave. Sărăcia culorilor, nesiguranţa structurii, segmente sacadate care nu nimeresc niciodată finalul, desfăşurîndu-se în volburi interminabile, repetiţii, lipsa proporţiilor - iată legatul tuturor celor care, văzînd numai în formă suprema realizare a operei nemuritoare, au rămas cu dinţii înfipţi în scoarţa tare ce ascundea forţa şi savoarea" (El imperio jesuítico, p. 59). Iar Groussac: "Dacă ar fi să descriem lucrurile aşa cum sînt, ar trebui să mărturisim că o bună jumătate a operei are o formă din cale-afară de şubredă şi neglijentă, fapt ce îndreptăţeşte cu prisosinţă acel limbaj umil pe care adversarii i-l atribuie lui Cervantes. Şi prin aceasta nu mă refer - numai şi în primul rînd - la discrepanţele verbale, la intolerabilele repetiţii ori jocuri de cuvinte ori la crîmpeiele de anevoioasă grandilocvenţă, care sfîrşesc prin a ne copleşi, ci la structura în general dezlînată a acestei proze menite doar să umple timpul" (Crítica literaria, p. 41). Proză de umplut timpul, proză vorbită şi nu declamată este cea a lui Cervantes, şi alta nici nu-i trebuie. Cred că această observaţie ar fi îndreptăţită în cazul lui Dostoievski, al lui Montaigne sau Samuel Butler.
Vanitatea stilului se împotmoleşte într-o altă vanitate, mai patetică însă, cea a perfecţiunii. Nu există mînuitor al metrului, oricît de întîmplător sau nul ar fi, care să nu fi dăltuit (verbul este prezent în conversaţia lui) sonetul său perfect, minuscul monument în care îşi străjuieşte posibila sa nemurire şi pe care inovaţiile şi anihilările aduse de timp vor trebui negreşit să-l respecte. E vorba despre un sonet fără elemente de prisos, dar care-i de prisos el însuşi, căci, tot, nu este decît pleavă şi inutilitate. Această înşelăciune în privinţa dăinuirii (Sir Thomas Browne: Urn Burial) a fost formulată şi chiar recomandată de Flaubert în următoarea sentinţă: rectificarea (în accepţia cea mai înaltă a termenului) izbuteşte să facă din gîndire ceea ce au izbutit apele Styxului cu trupul lui Ahile: o face invulnerabilă şi indestructibilă (Correspondance, II, p. 199). Judecata e categorică, dar mie nu mi-a fost dată nici o experienţă care să mi-o confirme. (Fac abstracţie de virtuţile tonice ale Styxului; această reminiscenţă infernală nu e un argument, e o emfază.) Pagina perfectă, pagina în care nici un cuvînt nu poate fi modificat fără vreun prejudiciu, este cea mai precară dintre toate. Modificările survenite în limbaj şterg sensurile laterale şi nuanţele; pagina "perfectă", constînd tocmai din aceste delicate valori, este aceea care se toceşte cu cea mai mare uşurinţă. Dimpotrivă, pagina care poartă vocaţia nemuririi poate străbate focul eratelor, al versiunilor aproximative, al lecturilor neglijente, al înţelegerii greşite, fără a-şi da sufletul în flăcările încercării. Nu se poate altera cu impunitate (astfel afirmă cei care îi restabilesc textul) nici un rînd dintre cele meşteşugite de Góngora; Don Quijote, în schimb, cîştigă orice bătălii postume cu traducătorii şi supravieţuieşte în orice versiune, oricît ar fi aceasta de neglijentă. Heine, care nu-l ascultase niciodată în spaniolă, l-a celebrat pentru vecie. Spectrul german, ori scandinav, ori chiar hindus creat de Don Quijote este cu mult mai viu decît neliniştitele artificii verbale produse de stilistul pomenit.
N-aş dori ca morala acestei comparaţii să fie înţeleasă drept deznădăjduită ori nihilistă. Nu voiesc să încurajez neglijenţele de limbaj şi nici nu cred în vreo virtute mistică a frazei stîngace şi a epitetului vulgar. Afirm doar că omisiunea voluntară a acestor două sau trei desfătări minore - divertismentele vizuale produse de metaforă, cele auditive produse de ritm, ca şi surpriza interjecţiei sau a hiperbatului - ne dovedeşte, de obicei, că pasiunea temei tratate e cea care precumpăneşte la scriitorul respectiv. Asprimea unei fraze îi e la fel de indiferentă literaturii adevărate ca şi onctuozitatea ei. Economia prozodică nu-i este mai puţin străină artei decît îi sînt caligrafia sau ortografia sau punctuaţia, adevăr pe care originea judiciară a artei retorice şi aceea muzicală a cîntului ni l-au ascuns întotdeauna. Greşeala predilectă a literaturii de azi este emfaza. Cuvintele definitive, cuvintele ce postulează înţelepciuni de proroc sau de arhanghel, decizii de o neclintire ce trece mult de limita omenească - unic, niciodată, întotdeauna, totul, perfecţiune, desăvîrşit - sînt în uzajul curent al tuturor scriitorilor noştri. Ei nu-şi dau seama că a rosti cu nemăsură un lucru indică aceeaşi stîngăcie ca şi atunci cînd nu-l rosteşti pe de-a-ntregul şi că nesăbuita generalizare şi intensificare constituie semne de sărăcie, pe care cititorul le simte ca atare. Necugetarea lor provoacă o depreciere a limbii. Aşa se întîmplă în franceză, unde expresia je suis navré înseamnă deseori nu voi putea lua ceaiul cu domniile voastre şi unde aimer a coborît la sensul de a plăcea. Această tendinţă hiperbolică a francezei se manifestă şi în limbajul scris: Paul Valéry, erou al lucidităţii riguroase, transcrie o serie de pasaje din La Fontaine, uitate şi vrednice de a fi date uitării, şi afirmă despre ele (împotriva altcuiva): ”Ces plus beaux vers du monde” (Variété, 84).
Acum însă aş vrea să mă gîndesc la viitor, nu la trecut. Acum există o lectură practicată în tăcere, simptom cu totul încurajator. Şi există cititori taciturni de versuri. De la această capacitate discretă şi pînă la o scriitură pur ideografică - transmitere directă de experienţe, nu de sunete - este o distanţă uriaşă, dar, totuşi, mai puţin întinsă decît întregul viitor.
Recitesc negaţiile acestea şi îmi spun: nu ştiu dacă muzica a ajuns să fie exasperată de muzică sau marmura să fie exasperată de marmură, dar literatura este o artă care ştie să prevestească vremea în care va fi amuţit pe deplin, să se înverşuneze împotriva propriilor ei virtuţi, să-şi adore propria ei dizolvare şi să-şi glorifice sfîrşitul.
(traducere de Cristina Hăulică)
Valeriu Gherghel
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu