A fost implicat in procesul împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
Profesorul Harry Brauner, care a întreprins culegeri de folclor din diferite zone şi a susţinut comunicări ştiinţifice, conferinţe radiofonice, a îndeplinit şi funcţia de consilier pentru folclor în Radiodifuziunea Română.
realizator Catinca Ralea * anul 1973
Exista un disc cu melodii compuse de el pt copii (Papusile harnice in gradina ), semnat chiar de el.
A fost o mare personalitate,un pastrator de comori folclorice!
.
Harry Brauner era foarte bun prieten cu Matei Socor, iar Matei Socor era comunist si a insistat foarte mult sa-l vare inainte de razboi si pe Harry, si a discutat cu mine ca eram prieteni de cand ma stiu si a spus: “Ce sa ma var eu in asemenea lucruri? Eu nu imi iubesc decat muzica populara, muzica, taranii, satul, ce-s cu povestile astea?” Nici n-a vrut sa stie.
Profesorul Achim Stoia si Ilarion Cocsiu au lucrat, alaturi de Harry, la realizarea acestor monografii initiate de profesorul Gusti. Profesorul Brailoiu, care visa o mare institutie, infiintase in ‘25 Arhiva de Folclor, pe planurile batranului Kiriac, adica pe ideile…visa un mare Institut de Folclor. Se pare, asa spun colaboratorii lui la institut acuma, ca ar fi avut toate aprobarile lui Antonescu, numai ca el in ‘43 a plecat din tara. Si deci nu s-a mai intors si toate lucrurile au ramas balta. Ei, dar ce a fost mai grav e ca Ahiva de Folclor, tot materialul, stiti ca pe vremea aia se lucra cu o masina Edison cu ace si niste cilindri de ceara pe care se imprimau acele intepaturi ale acului…
Harry a vazut prima data magnetofon la iesirea din puscarie (12 ani de puscarie + 2 de domiciliu fortat) si a fost atat de impresionat incat timp de doua ceasuri n-a facut decat sa cante si sa imprime si sa asculte, nu-i venea sa creada.
Herry Brauner este fratele marelui pictor Victor Brauner. Familia Brauner, una foarte culta, era din Piatra Neamt. Mama stia la perfectie franceza si engleza, canta foarte frumos. Fratele cel mare, un doctor foarte bun, profesor la Facultatea de Medicina si cel mai mic care traieste inca la Paris si care era, (cum sa va spun eu, incerca de toate) foarte bun fotograf; a inventat un sistem de fotografie, a studiat viata liliecilor, a studiat viata sexuala a melcilor, a scris poezie.
Dupa plecarea lui Brailoiu, Harry s-a vazut in situatia ca trebuie sa adune toti cilindrii de ceara, sa adaposteasca aceste cilindre, si s-a adresat lui Octav Neamtu, prieten de “monografie”. Ii urma lui Gusti la “Fundatiile Regale Carol” si Neamtu natural ca a inteles ca trebuie adapostite aceste cilindre si i-a dat o camera unde sa adapostim acest material. Dar dupa plecarea Regelui, Fundatiile s-au desfintat si s-a vazut iarasi Harry cu tot materialul asta in vant, in strada si atunci a facut cunostinta si el cu Patrascanu. I s-a adresat lui Patrascanu si i-a spus: “Uitati care e problema, suntem la pamant, avem mii - nu stiu cate mii erau - mii de cilindri, cate mii de cilindri materialul”. Si Patrascanu, care era un om foarte cult si foarte patriot, i-a dat un imobil, fostul imobil, fosta casa a lui Stelian Popescu din Dionisie Lupu si o suma de bani cu care a inceput din 1946 sa duca mai departe opera lui Brailoiu.
Harry Brauner a facut orchestra Barbu Lautaru, a facut cursuri de nai si de cobza…
Sa stiti ca in Jurnalul lui Eugen Ionescu e scris acolo ca Harry trecea drept sfant in puscarie
Articol preluat:lanternativa.info/
Maria Tanase a devenit celebră abia în anul 1938, când a înregistrat primele cântece pentru Societatea Româna de Radio, care însă au fost distruse în 1940 de Garda de Fier, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mişcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau şi o serie de intelectuali evrei, ca etnologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul prototip pentru „Cine iubeşte şi lasă, frate al pictorului Victor Brauner) şi jurnalistul Ştefan Roll.
Istorie Literară:
Amintirile lui Harry Brauner de Iordan Datcu
La îndemnul prietenilor şi apropiaţilor de a-şi evoca traseul vieţii, Harry Brauner a ezitat să şi-l pună pe hârtie: "Nu m-aş încumeta - avea să scrie el, în preambulul paginilor, vreo 25, pe care le-a scris totuşi - ţinând seama de fantezia ce îmi transformă neîngrădit şi fără vrere realitatea întrepătrunzând şi contopindu-se cu ea, dându-i altă înfăţişare, fără îndoială deformată, dar care pentru mine are putere de adevăr. Este adevărul meu, cel pe care îl simt ca atare, contopit cu însăşi existenţa." Nu avem deloc impresia citindu-i amintirile, câte au fost publicate de Irina Nicolau şi Carmen Huluţă, în volumul Surâsul lui Harry (1999), că a avut loc vreo deformare a celor evocate, că fantezia autorului ar fi intervenit obnubilând realitatea faptelor. Nici nu se putea de altfel, fiindcă autorul a avut în vedere cea mai dramatică perioadă a vieţii sale. Cel care fusese unul dintre cei mai experimentaţi cercetători, împreună cu Constantin Brăiloiu, ai melosului popular românesc, în slujba căruia se pusese în varii moduri, ca secretar (1928-1939) al Arhivei de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, ca primul director al Institutului de Folclor din Bucureşti, ca instructor, împreună cu Brăiloiu, al unor formaţii româneşti care la Londra şi la Istanbul au repurtat un succes răsunător, ca profesor şi şef al Catedrei de folclor de la Conservatorul din Bucureşti, ca membru al English Folk Dance and Song Society, ca participant în echipele lui Dimitrie Gusti la o serie de cercetări sociologice, cel care fusese recompensat, în 1947, cu o Medalie a Muncii, este arestat şi implicat, în 1950, în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. I se spune, iniţial, că nu este arestat, ci doar reţinut temporar "pentru a lămuri, în interesul partidului şi al guvernului", unele probleme. Până în 1962, este supus la cel mai barbar regim de detenţie, tortura fizică şi morală luând cele mai diferite forme. Deţinutul, care avea să contracteze multe şi grave boli, arterită obliterantă, enterocolită, apă la genunchi, furuncule pe faţă, o umflătură dureroasă în stânga gâtului de natură TBC, distrofie, febră continuă, este pedepsit să stea în picioare, într-o cameră mică, la subsol, de la orele 5 până la 22 şi să doarmă pe ciment. Când nu mai poate să umble încontinuu timp de şase ore se prăbuşeşte şi este bătut cu duşmănie. Este supravegheat tot timpul prin vizetă şi ameninţat cu pistolul. Toate acestea pentru ca să se desolidarizeze de actele "antipartinice" şi "antistatale", "antisovietice" şi "antistaliniste" ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi ale grupului său, să declare că acesta s-a întâlnit cu nişte americani în casa Lenei Constante, vechea prietenă a lui Harry, că însuşi acesta a avut o activitate "periculoasă şi duşmănoasă", că a săvârşit crime în slujba Gestapoului (el, evreu comunist), că împreună cu grupul amintit a făcut acte de "spionaj, naţionalism şovin", că au încercat să suprime pe conducătorii partidului şi pe membrii guvernului. Acuzaţiile ating toate cotele absurdului: i se impută că a publicat (avea 13 ani) o carte despre dumpingul sovietic în comerţul cu cherestea, carte care era semnată, într-adevăr, H. Brauner, dar iniţiala era a numelui tatălui său, Herman, autorul cărţii. Este chestionat, de asemenea, în legătură cu cei doi fraţi ai străbunicului, porecliţi... Codreanu. Metodele cele mai brutale de anchetare alternează, cu perfidie, cu promisiuni făcute celui întemniţat că va fi eliberat imediat. La un moment dat, fiind cunoscută pasiunea sa pentru melosul popular, i se promite, în schimbul dezvăluirilor ce se aşteptau de la el, că i se va permite să scrie un curs de folclor. Refuzând să colaboreze urmează ameninţările cele înfricoşătoare, că va fi trimis în Siberia cu ce are pe el. Nefiind parcă de ajuns regimul barbar practicat de torţionari, Brauner are de îndurat, când este mutat într-o altă celulă, ostilitatea, chiar repulsia celor din ea, care-l socoteau spion şi-l duşmăneau pentru că fuseseră întemniţaţi în timpul ministeriatului lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
Ca urmare a pedepselor de izolare, a celor mai diabolice mijloace de torturare fizică şi morală, a draconicelor mijloace psihologice, anchetatorii îi smulg declaraţia că a spionat în favoarea englezilor, angajat, le-a spus el speculându-le incultura, de Wagner (compozitorul german).
Deţinutul nu trebuia să ia contact cu nimic din lumea de afară, nici cu lumina (pe o fereastră oblonită se vedea doar o "fâşie de cer de o palmă lăţime"), nici cu vreo vieţuitoare cât de mică. "Am avut o vrăbiuţă care mi-a intrat pe geam şi pe care o dresasem. Dormea pe pernă lângă mine şi eram bucuros că era o fiinţă lângă mine. într-o zi, pe când eram la closet, gardianul a primit ordin să o prindă şi să o omoare. Cănd, după această întâmplare, l-am rugat să-mi aducă o altă pasăre, mi-a promis un arici. Eram bucuros, ştiind că ariciul e foarte prietenos şi poate fi domesticit. într-o dimineaţă, gardianul mi-a dat o cutie împachetată în care mi-a spus că e ariciul. Desfăcând cutia, mi-a sărit în faţă un guzgan imens, cu care am stat câteva ore."
Eliberat din închisoare, la 25 ianuarie 1962, primeşte domiciliu obligatoriu la Viişoara, lângă Slobozia, unde poate lucra, poate discuta cu alţi expulzaţi acolo, poate primi vizitele Lenei Constante (care fusese şi ea întemniţată între anii 1950 şi 1962). Cel care fusese rupt de orice formă a vieţii libere, de cele mai umile aspecte ale ei, jubilează copilăreşte când primeşte, de la aceeaşi Lena, lucruri banale, anodine: o cutie cu acuarele ("cu tot felul de creioane şi minunăţii"), agrafe, scoci, chibrituri, ace de gămălie, bolduri cu capete colorate, ciorapi ("Dacă mă joc cu ei nu mai termin nicicând"), tacâmuri, feţe de masă, tabachetă ("draga de ea"), găleată de material plastic, cuie, lighean ("dragul de el, ligheanul"), cremă de ghete, pijamale, papuci, ibric, ceainic, perie de dinţi (pentru el, care nu mai avea dantură!), piure de castane, biscuiţi ("în ambalaje nemaivăzute"), obiecte, cum spuneam, de strictă necesitate, cărora cel despărţit îndelungă vreme de ele le închină o laudă a lucrurilor: "E mult, mult, mult prea mult, căci eu nici nu ştiam că există."
Emise din alt spaţiu, al libertăţii, şi înseninate, îmbibate de imagini culturale, sunt scrisorile pe care le trimite, tot Lenei Constante, din călătoriile făcute în Italia şi Franţa, între august 1966 şi decembrie 1967, ca trimis oficial, la bienala de pictură de la Veneţia. Acolo erau expuse, în pavilionul francez, şi pânze ale lui Victor Brauner (care murise la 12 martie 1966), lucrări care îl impresionează "prin concepţie şi prin colorit, o acurateţe care atinge perfecţiunea". Se întâlneşte cu familia lui Eugen Ionescu, cu personalităţi ca Roberto Rossellini, Marc Chagall, Marcel Iancu, Gherasim Luca, Peggy Gugenheim. I se face cinstea de a fi, la Paris, membru în juriul bienalei muzicale iar Radio France Musique îi transmite, de două ori, cantata La moartea lui Ştefan cel Mare. Se bucură de o bună primire unanimă: "Toţi, absolut toţi, - scrie el - pretind că sunt un sfânt." Apreciere care califica, fără îndoială, suferinţele sale în temniţele comuniste. Distonează câteva rânduri, scrise probabil pentru cenzorii care-i citeau scrisorile în ţară, rânduri despre "marile transformări" din România, despre iniţiativa românească de "autonomie şi neutralitate", sloganuri care, cum bine ştim i-au înşelat pe mulţi occidentali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu