Autorul capodoperei „Pseudo-cynegeticos“ este unul dintre marii sinucigaşi ai literaturii române. Una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului XIX, Alexandru Odobescu nu a rămas imun la atracţia „iubirii interzise“, pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără.
„La femme fatale" cu pricina, pe numele ei Hortensia Keminger - descrisă de scriitor cu cuvintele „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele" -, îi va supravieţui până în anul 1953 (moare la vârsta de 89 de ani, cu trei soţi la activ, printre care, timp de trei ani, şi dramaturgul Alexandru Davila).
Alexandru I. Odobescu (1834-1895) rămâne în literatura noastră ca un scriitor de primă mână pentru cele două „Scene istorice din cronicele româneşti" - „Mihnea Vodă cel Rău" şi „Doamna Chiajna", piese de bază ale nuvelei istorice autohtone - şi pentru „Pseudo-cynegeticos" („Fals tratat de vânătoare" sau - cu cuvintele autorului - „Falş tractat de vânătorie"). Una dintre operele inclasabile ale literaturii române, aceasta din urmă este un soi de eseu (scris din întâmplare, la solicitarea unui prieten - C.C. Cornescu - de a-i compune o prefaţă pentru un manual de specialitate) care dă întreaga măsură a spiritului acestui autor extrem de erudit, dar şi cu un considerabil talent literar.
Căsătorit cu o prinţesă
Dacă viaţa intelectuală a lui Odobescu s-a desfăşurat la nivelul excelenţei, nu acelaşi lucru se poate spune despre viaţa sa particulară, mai ales spre sfârşitul acesteia. Deşi premisele sub care a fost lansată viaţa personală a scriitorului au fost dintre cele mai favorabile, ultimii săi ani de viaţă pot fi socotiţi un veritabil infern, în care atacul inegal şi perfid al „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor" (după propria sa expresie) - Odobescu îndrăgostindu-se într-un mod disperat de o femeie cu 30 de ani mai tânără - şi înaintarea unei boli necruţătoare distrug una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.
Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, în casele părinteşti de la Curtea-Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul Teleormanului. Tatăl său, colonelul Ioan Odobescu - unul dintre iniţiatorii şi organizatorii armatei naţionale române înfiinţată la 1830 -, este una dintre figurile principale de „contrarevoluţionar" de la 1848, el fiind cel care a arestat guvernul provizoriu, salvat apoi din „ghearele reacţiunii" de mulţimea înflăcărată de o anume Ana Ipătescu.
Tânărul are privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente. La 14 august 1858, Alexandru Odobescu se căsătoreşte - „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice", notează istoricul literar Constantin Cubleşan - cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana.
Fatala profă de geografie
După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori negri apar în jurul vârstei de 55 de ani, odată cu deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate. Spre 60 de ani, „sindromul Lolita" îşi scoate colţii şi Odobescu este tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere. În 1892 „devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale această stare critică prin care trece", relatează Constantin Cubleşan. „Pasiunea sa se îndreaptă spre Hortensia Keminger («adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele», cum îi va scrie el lui Anghel Demetriescu), care îi va supravieţui, murind în 1953". Scrisoarea către prietenul său datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere.
Profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, tânăra - născută în 1864 - avea deja doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită). „Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă", povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că Saşa îi cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său, propunere respinsă de tânără.
Profesoara l-a părăsit pe Odobescu, motiv pentru care nu mai găseşte niciun motiv să trăiască şi se omoară, luând o supradoză de morfină, nu înainte însă de a lăsa un bilet de adio.
„Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însă o zâna inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele!”, a scris Odobescu în biletul de adio.
. La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu se sinucide", printr-o supradoză de morfină. Scriitorul se alătură astfel marilor sinucigaşi ai literaturii române, alături de Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz, Liviu Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca sau poeta şaptezecistă Gabriela Negreanu.
Un autor polivalent
Aşa precum era specificul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea românesc, Odobescu - scriitor, istoric, arheolog şi om politic - se exprimă ca un autor polivalent, cu preocupări intensive în varii domenii ale cunoaşterii. Odobescu este, de altfel, cel care a descoperit şi a făcut cunoscut valorosul Tezaur de la Pietroasa (prin transportarea sa la Expoziţia universală de la Paris, în 1867, şi prin lucrarea în franceză „Le Trésor de Petrossa"), din păcate, pierdut de România prin mutarea tezaurului la Moscova.Sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu