1 feb. 2012

Agonia Spiritului (eseu) Maria Diminet


Prolog

 Ne întrebăm, în momente de singurătate sau disperare,  la ce bun e viaţa? Ce fel de dar este ea dacă ne aduce atâtea suferinţe? Dimineaţa ne trezim, ne facem toaleta, mâncăm (dacă avem ce),  ne ducem la serviciu (mediocru şi acela), facem maşinal aceleaşi „operaţii”,  şi aşteptăm sfârşitul lunii pentru a lua salariul, care, pentru mulţi, nu se încadrează nici în coşul minim de consum.  Seara ne întoarcem obosiţi şi plictisiţi acasă. Tragem o privire fugară prin frigider. Scoatem de acolo câteva ingrediente şi facem la repezeală un blid. Nu mai contează acum ce gust are,  important să inducem în eroare stomacul, să-l convingem că e nemaipomenit de gustos şi sănătos. Altfel spus, îl umplem ca să tacă. Ce viaţă…dacă am ajuns să ne minţim propriul stomac! 

Apoi  trecem şi prin baie, dacă mai avem chef, şi ne trântim în pat. Faci sex, dacă ai dorinţă şi ai cu cine. De multe ori eşti chiar nevoit s-o „dregi”. Mă rog…responsabilităţile conjugale.  Vrei nu vrei, dar trebuie să-ţi îndeplineşti  datoria de soţ sau de soţie. De regulă,  mai mult obligată se simte nevasta  să joace rolul de amantă, să simuleze extazul provocat de frământările, de obicei egoiste, ale masculului ei. Nu de alta, dar  nu cumva să te lase pentru altcineva mai fierbinte şi mai dornică de senzaţii tari. Alţii, care nu prea sunt interesaţi de astfel de intimităţi, încheie ziua cu „dezbateri”, însoţite de înjurături, răcnite şi pumni. Şi uite aşa te pomeneşti iarăşi dimineaţa. Ceasul ţipă ca un descreierat. Vrei să mai dormi niţel, dar ştii că nu ai de ales, aşa că te ridici somnoros şi supărat. E bine dacă mai reuşeşti să bei o cafea şi să te zgâieşti în oglindă. Dacă nu, oricum e ok.

Şi  în momentele în care nu mai suporţi acest cotidian încărcat cu banalităţi exclami „Drăcie…ce viaţă”!!! Unii în asemenea clipe  de revelaţie se dedică scenelor de isterie, alţii îşi revarsă mânia şi indignarea asupra celor din jur, de obicei, asupra celor mai slabi şi mai neputincioşi. Ce sa zic? Un dobitoc  este mai uman decât omul! Nu am vazut nici un patruped să-ţi muşte sau să-şi strivească progeniturile. Şi câte specimene umane am întâlnit care, fără nicio milă şi-au maltratat odraslele, şi nu numai… Oamenii, aceşti paraziţi ai naturii, ar avea ce învăţa de la dobitoace…

Dacă există iadul, atunci acesta, fără îndoială e pe pământ. Aici vezi  scene pe care imaginaţia nu şi le permite. Răul îl cunoaştem aici, printre oameni.În numele adevarului şi al dreptăţii ei ţes intrigi, mint, distrug destine, profită, trădează,  trăiesc în desfrâu spiritual şi fizic, planifică şi desfăşoară conflicte, războaie şi crize financiare mondiale.

De când a fost creat omul nu a reuşit decât să distrugă. El l-a distrus chiar pe Dumnezeu, transformându-l într-un instrument de manipulare a mulţimii.  Dumnezeul bun, înţelept  şi înţelegător, care este al tuturor şi pretutindeni a fost personalizat. Şi pentru că mai mulţi au fost cei care au râvnit să aibă propriul Dumnezeu, divinitatea a devenit SRL. Lupta pentru racolarea membrilor în aceste SRL-uri  durează de secole… secole însetate de sânge, de răzbunare, de ascunderea adevărului.

Ce  este viaţa dacă nu un iad terestru? Şi atunci, mă întreb, ce crimă a săvârşit sufletul meu  de a ajuns să se bălăcească într-un noroi uman urât mirositor?



Adevărul

Ce este adevărul? Este ceea ce există, sau s-a întâmplat în realitate, aşa cum este definit în dicţionare şi cum crede fiecare dintre noi? Dar ce există în realitate? Adevărul este o noţiune abstractă, de rând cu multe alte componente ale vieţii. De aceea el nu poate să fie absolut. Cu toate că mulţi, deseori, luptă şi chiar sunt gată să moară pentru acest adevăr. Ce sau cine îi oferă „luptătorului” siguranţa că idealul pentru care luptă este unicul şi veritabilul adevăr? Adevărul este o iluzie. Omului i se creează impresia, în multe cazuri intenţionat, că ceea ce vede, aude, citeşte, sau studiază este realitatea, în toată complexitatea ei. Ştiinţa nu este o reflecţie a adevărului, ci un produs al creierului uman, care proiectează presupusa realitate. Preţiosul bun pe care ni l-a oferit este comoditatea, şi nicidecum adevărul tangibil.

Omul este o părticică minusculă în univers, de aceea şi realitatea lui este doar un fragment miniatural. Imaginaţi-vă adevărul ca un poligon imens. Ca să vizualizăm obiectul în întregime va trebui să-l privim din  depărtare. Vom observa doar forma abstractă şi confuză. Dacă ne vom poziţiona în faţa sa,  vom  vedea doar fragmente din laturi. Exact aceeaşi situaţie este şi cu adevărul. Noi nu-l vedem în întregime, ci doar o fracţiune. Da, unii (foarte puţini) ştiu cu precizie cum arată suprafaţa poligonului imens…pentru că ei l-au creat. Aceştia au numit obiectul „adevăr” şi au convins mulţimea să creadă în forma sa. 

Nu este deloc simplu să proiectezi „adevăruri” care să pară reale, şi cărora, să nu le ai ce reproşa. Iar noi, „muritorii” ne ridiculizăm crezând orbeşte în acestea, şi mai ales, în acei care le promovează.
Până şi argumentele noastre, în favoarea sau împotriva realităţii, sunt false. Pentru că nici ele nu ne aparţin. Le-au lansat alţii înaintea noastră, apoi ne-au impregnat creierele cu  iluzii. De asta, de multe  ori, avem senzaţia că fenomenele, faptele, oamenii împotriva cărora ne revoltăm, sau cărora le acordăm suportul reprezintă alegerea noastră. 

 Atâta timp cât nu putem intra „în culisele” adevărului, amestecându-ne printre personajele bine cunoscute scenei, adevărata realitate ne rămâne străină. De aceea când luptăm pentru adevăr, luptăm de facto, cu morile de vânt,  aidoma lui  Don Quijote de la Mancha. Din acest considerent, deseori devenim victimele adevărului promovat. Pornim încă la început de pe o pistă greşită. Credem în ceea ce nu există şi suntem gata să ne punem chiar şi în pericol viaţa pentru a proteja adevărul. Şi o facem…şi încă de  multe ori. Aproape de fiecare dată cădem şi ne lovim.

 Toţi trec indiferenţi pe alături, şi nu vezi nicio mână întinsă spre tine, sau barem un pas care să ezite. Şi atunci te întrebi: „Doamne, ei chiar nu văd adevărul? Chiar nu au nimic sfânt pe lumea asta? Chiar nu au nimic de spus”? Apoi deodată, contemplând aşa, privirea se opreşte asupra unei figuri cunoscute. „Ah, da”, îţi şopteşti. „Alături de  el am luptat pentru adevăr... Da. Da! Pe el l-am susţinut…el a fost cel care a descoperit adevărul…el este cel care se opune „forţelor răului”. Ce om cumsecade şi ce suflet bogat are! Numai  uniţi împreună în jurul lui vom face ca adevărul să triumfe”! Şi în timp ce stai aşa împrăştiat în mijlocul drumului, omul cu „suflet bogat”  te păşeşte şi îşi caută de drum. Iar când îi strigi numele se uită straniu  şi rece la tine, de parcă ar spune „Ce mai vrei şi tu golanule? Nu te cunosc şi nu am treabă cu tine”! Ce dezamăgire… Simţi cum inima se strânge până capătă dimensiuni minuscule, iar gura ţi se umple de un gust amar, care persistă toată viaţa, sau în cel mai bun caz, până te avânţi iarăşi în luptă cu…morile de vânt.

Adevărul este o percepţie văzută prin prisma necesităţilor, intereselor şi al propriului  „conţinut” spiritual. De aceea noţiunea de adevăr îşi modifică cuprinsul odată cu schimbarea circumstanţelor, a personajelor care-l propovăduiesc şi, evident,  concomitent, cu evoluţia noastră spirituală. Tocmai din acest considerent, ceea ce reprezintă pentru unii adevăr absolut, pentru alţii nu e decât o aventură sau o modalitate de a-şi atinge scopul. În consecinţă, un om, un fenomen, un fapt, care azi reprezintă pentru noi simbolul veridicităţii ireproşabile, mâine poate să nu mai valoreze nimic. Şi dacă în goană după adevăr ne-am prăbuşit, vina ne aparţine în exclusivitate. Pentru că nu l-am avut pe Dumnezeu în suflet – unicul adevar în care poţi crede. Restul? Restul e deşertăciune, care are o garderobă plină de adevaruri.

Idealul politic

Cel mai amăgitor dintre toate idealurile pe care şi le cultivă omul este cel politic. Politicul este un colac de salvare pentru individul aflat în mizerie. El îl ridică aproape la rang de divinitate, oferindu-i toată încrederea.  Nimeni nu va idolatriza mai mult un politician, decât un om cu orientări spirituale limitate. Necunoaşterea ne aruncă într-o cursă a iluziilor, de unde, de fiecare dată, ne retragem răniţi şi deznădăjduiţi. Dacă am fi puternici spiritual, şi am avea curajul să ne luăm viaţa în propriile mâini, fără a permite evenimentelor şi circumstanţelor să ne domine, politicul ar căpăta un contur raţional. Am înţelege că acesta este parte intrinsecă a practicii de guvernare şi am elucida conţinutul real al sarcinilor sale în faţa societăţii. Am înceta astfel să-l mai privim ca pe un „eliberator”, care a decis să-şi „jertfească” viaţa, pentru fericirea poporului. Am evita să mai credem în acest mit.

Misiunea lui nu este să se sacrifice pentru cineva sau pentru ceva. Lucrurile sunt mult mai simple decât par la prima vedere. Politicul a fost creat pentru a reprezenta voinţa poporului şi a se implica direct în soluţionarea problemelor existente într-o comunitate. De la el nu se cer ofrande, ci corectitudine şi raţionament în acţiunile implementate. Este o responsabilitate dificilă, deoarece  presupune cunoştinţe temeinice despre guvernare, dar şi o capacitatea logistică în estimarea sau diminuarea riscurilor pe care anumite activităţi, fenomene sau evenimente le pot provoca, evident, în detrimentul societăţii.

Pe parcursul secolelor scopul nobil al politicului a degenerat,  devenind astăzi o modalitate de materializare a setei de putere şi a intereselor proprii sau de clan. Tocmai de aceea, actualmente,  idealul politic este o pasiune ridicolă. E dezgustător să acorzi primordialitate unei nimicnicii, ce-şi ascunde scârboşenia sub togă de ideal imperativ. Care te îndeamnă să lupţi în numele democraţiei, păcii şi libertăţii, în timp ce, în culise, planifică crizele economice, sărăcia, conflictele între etnii şi naţiuni, revoluţiile, războaiele şi răzbunarea între clanurile politice. Chiar si acei politicieni, ce au pornit de la o idee frumoasă, odată plasaţi în mediul marilor interese, se pervertesc. Ei devin ustensila elitelor clanului, care deţin puterea, în procesul de realizarea a scopurilor meschine.

Adevăraţii promotori ai libertăţii şi bunăstării unei societăţi sunt revoluţionarii. Ei sunt cei care îşi asumă riscul şi responsabilitatea să combată interesele meschine ale celora pentru care omul nu e decât un bun. Iar bunurile se exploatează. De aceea revoluţionarii nu trăiesc mult. Elanul şi dragostea faţă de propriul popor, spiritul de dreptate şi corectitudinea sunt înăbuşite imediat de milioanele aruncate în joc. Dacă cineva încearcă să strice „distracţia”, evident, va fi lichidat. Şi nimeni nu-l va putea salva de acest tragic destin, nici chiar semenii săi, care-l susţin. Poporul e uşor de speriat şi manipulat, tocmai din cauza complexelor şi frustrărilor.

Idealul politic, bazat pe obscurantism, este o fantomă. Lăsându-ne conduşi de el trăim, de fiecare dată, experienţa unei mingi la un joc de fotbal. De emoţiile şi trăirile noastre se profită din plin. Ne lăsăm seduşi de populismul şi falsitatea „idolilor”, absolut inconştienţi, şi le oferim drept de veto asupra destinului nostru. Pentru ei ne duelăm şi ne înstrăinăm unul de celălalt. Dacă nu-mi adori idolul, înseamnă că-mi eşti duşman! Acesta este sloganul pe care îl folosim deseori în confruntările dintre „ai noştri” şi ai voştri”.

Spre deosebire de alte idealuri umane: credinţa, dragostea, familia etc. idealul politic nu are nicio şansă să devină tangibil. Dacă în primul caz supremaţia râvnită reprezintă victoria binelui şi a frumosului asupra răului, atunci în al doilea caz, e vorba de triumful  neştiinţei asupra raţiunii. Acestor idoli falsi nu le pasă de încrederea şi solidaritatea noastră, sau şi mai rău, de nevoile şi suferinţele care ne urmăresc. Ei au nevoie de noi doar pentru a-şi justifica existenţa parazitară. Fără de oameni ar fi nimic, iar lupta pentru putere s-ar transforma într-o cursă eşuată.

Zilnic ei „se bat” în prezenţa celor care îi idolatrizează, folosind „efecte speciale” inspirate din filmele cu subiecte criminale. Apoi, îşi dau întâlnire pentru a sărbători reuşita scenariului implementat de comun acord şi a „pune ţara la cale”. Pentru ei, noi cei care îi adorăm, suntem doar prostimea…lipsită de orice relevanţă. În faţa ei niciodată nu răspunzi pentru crimele săvârşite…

Interesul politic

Oficial, reprezintă un gest nobil faţă de o naţiune. Scopul său este să consolideze un popor pe plan naţional şi internaţional, să-l protejeze de interese controversate din exterior, să-i asigure siguranţă şi prosperitate. Interesul politic ar trebui, aşadar, să fie proiectat în conivenţă cu cel public şi al valorilor existente. În realitate  însă situaţia este  de altă natură. Cel mai frecvent interesul public este la fel o manevră a politicului. Omului i se inoculează, prin lansarea şi organizarea diferitor jocuri politice, realităţi şi probleme inexistente. În lipsa unei culturi politice individul, în majoritatea cazurilor, se lasă manipulat. În consecinţă, el atribuie statut de  adevăr absolut  acuzaţiilor de destabilizare politică şi socială aduse unei naţiuni, unor personaje şi oranizaţii, unei minorităţ etc...

Altfel spus, ajunge să fie absorbit nu de propriile preocupări, cum ar fi corect, ci de interese politice fabricate, departe de  idealurile şi valorile sale. Şi aşa cum lumea este mai puţin interesata de ce se întâmplă la alt capăt al mapamondului, născocitorii intereselor politice le vor „smulge” susţinerea prin implementarea unor acţiuni şi proiecte, menite să demonstreze că  nesoluţionarea problemei pune în pericol viaţa întregii umanităţi, indiferent de locaţie.

Ustensila folosită pentru răspândirea adevărurilor  false este mass-media. Conştient sau involuntar, presa  se implică într-un război informaţional abject îndreptat împotriva realităţii şi oamenilor. Ridicolul situaţiei jurnaliştilor constă în faptul că adevărul pentru care luptă,  şi chiar îşi pun viaţa în pericol, este la fel produsul unui tertip politic. Ce argumente temeinice poate aduce un jurnalist  în favoarea credibilităţii surselor sale? Prietenia, interesele comune, gradul de rudenie,  favoruri reciproce sau banii plătiţi pentru obţinerea justeţei? Oare aceste surse, „demne de toată încrederea”, chiar dacă cunosc cu exactitate ce se întâmplă în culisele puterii, şi-ar permite să dezvăluie secrete ce valorează mai mult decât vieţile a mii de oameni? Evident, nu! Acces la secrete nu are oricine, de aceea nu ar fi atât de greu de identificat trădătorul, care riscă să plătească scump pentru „sacrificiul”adus în numele dreptăţii şi umanităţii. Sinceritatea şi căldura surselor de informaţii este la fel un subterfugiu pentru a cultiva încrederea presei, determinând-o să creadă orbeşte îninformaţiile puse pe tavă.

Absenţa culturii politice, nivelul scăzut de educaţie, sărăcia şi manipularea oamenilor prin intermediul presei  contribuie la formarea interesului public, proiectat după  forma  şi conţinutul interesului politic. Astfel, interesul public acoperă probleme provocate intenţionat, în scopul materializării intereselor de expansiune politică şi economică, a ambiţiilor politice şi militare. În asemenea mod este incitată şi alimentată ura între etnii şi naţiuni. Sunt produse şi proiectate ameninţări, accidente şi violenţe între subiecţi, provocaţi de circumstanţe să răspundă prin agresiune.

Evident,  comunitatea internaţională va identifica agresorul şi victima, şi se va implica în soluţionarea  conflictului, iniţial subtil, prin declaraţii şi rezoluţii.  Presa de pe mapamond, la rândul ei, va începe să analizeze şi să comenteze conflictul având ca unghi de abordare însă interesului politic, care a pus bazele diferendului şi a inoculat oamenilor ideea de adevăr, valoare şi ideal incontestabil. În numele păcii şi stabilităţii mondiale comunitatea internaţională va da undă verde  intervenţiilor militare pentru  a pune capăt problemei. Când o intervenţie directă nu poate fi nicidecum justificată, judecătorii dreptăţii vor acorda tot suportul militar, financiar şi informaţional uneia dintre părţile implicate . În ciuda amalgamului de mediatori şi pacifişti,  antrenaţi direct sau indirect, conflictul poate degenera. Nimeni însă nu va observa cum sunt comise crime împotriva civililor sau a unei naţiuni. Faptul  va fi trecut în rapoartele oficiale, iar vina va fi pasată părţii care a opus rezistenţă.

În virtutea păcii şi drepturilor omului este provocată moartea, violenţa, sărăcia. Pe om se testează bombele atomice,  se dezvoltă industria militară şi a drogurilor, a traficului de fiinţe şi organe umane. Oficial strategiile politice presupun combaterea tuturor obstacolelor care periclitează  securitatea  pe mapamond şi  libertăţile fundamentale ale omului,  neoficial însă creează toate premisele necesare pentru menţinerea acestor pericole. Experienţa ultimelor decenii arată că idealul „libertăţii omului” este o iluzie.  Omul era mai liber şi mai protejat în lipsa instituţiilor birocratice, a ideologiei de orice conţinut şi culoare şi a libertăţilor umane.

Pe de o parte individului i se garantează  anumite drepturi , iar pe de altă parte, atunci când e vorba de interese politice, economice şi militare,  a căror implementare este  periclitată de libertăţile acordate - voinţa, independenţa şi siguranţa individului devin obstacole ce trebuiesc lichidate. În asemenea momente viaţa omului nu are nicio valoare.  El se află la cheremul pacificatorilor, cărora, în numele dreptăţii şi păcii, orice abuz le este permis. Ei decid cine merită să trăiască şi cine trebuie să moară. Ei nu au nimic sfânt, decât misiunea criminală ce le-a fost încredinţată. Sunt siguri că luptă pentru  adevăr, aidoma inchizitorilor. De altfel, deosebire semnificativă între ei nu există. Primii invocă pacea şi securitatea mondială, iar ultimii, pe Dumnezeu. Ambii însă, în egală măsură, au subestimat Divinitatea, luând decizii în locul ei.

Cum să eviţi asemenea monstruozităţi, direcţionate împotriva umanităţii? Din păcate, este utopic. Omul, însetat de putere, expansiune şi control  a găsit mereu motive şi adevăruri plauzibile pentru desfăşurarea conflictelor, atrocităţilor şi genocidului. Şi atunci, cum poate controla realitatea o mulţime dezarmată spiritual şi întreţinută cu false reprezentări?

Morala

Fiecare societate are la bază un set de norme formale sau morale, care trebuiesc respectate. Ele definesc binele şi răul, şi sunt impregnate în creierul omului încă din primele zile ale vieţii. Dacă nu respecţi setul de reguli fixat prin lege, te condamnă statul. Iar dacă le încalci pe acele stabilite de morală, te blamează comunitate. De moment ce nu locuim, totuşi,  în junglă normele formale sunt pe deplin justificate, chiar dacă anumite aspecte ale lor sau proceduri nu sunt întotdeauna potrivite.  

De multe ori omul nu are capacitatea să înţeleagă şi să aprecieze noţiuni cum sunt „libertate”, „toleranţă”, „democraţie”, „civilizaţie”, „manieră”, „ordine publică”, „integritate fizică şi spirituală a celor din jur” şi încalcă mereu marcajul ce separă domeniul său de unul străin. El recurge la ele în momentele în care acţiunile şi libertăţile sale sunt restricţionate.  Gestul însă nu este nicidecum un semn al conştientizării acestor noţiuni. Dar sentimentul că va fi pedepsit, dacă le va subestima, îl determină să nu le neglijeze. De aceea legile, chiar şi imperfecte, joacă un rol esenţial în menţinerea echilibrului între bine şi rău. Răul niciodată nu va  putea fi depăşit, însă este posibil de evitat  (dacă se doreşte) controlul acestuia asupra binelui.

Altfel stau lucrurile în cazul normelor nescrise – morala. Dacă nu ar fi existat, anarhia ar fi dominat lumea şi ar fi supravieţuit doar cei mai puternici. Existenţa legilor este meritul moralei şi reprezintă, de facto, o reflecţie a ei. Meritul moralei constă în cultivarea calităţilor umane frumoase, care contribuie la formarea, păstrarea şi perpetuarea ordinii într-o comunitate. În junglă nu am avea nevoie de morală, deoarece acolo valabilă este doar o singură regulă: „învinge cine cel mai puternic”. Într-o societate, similar, cei puternici înving, doar că fiecare dintre învingători are datoria morală să-i ajute pe cei mai slabi să supravieţuiască.

Pe parcursul existenţei sale morala a asimilat şi perpetuat obiceiuri şi perceperi care nu se juxtapun cu libertăţile şi valorile omului contemporan. Iar problema consta în faptul că societatea, prin intermediul instituţiilor sale îl impune pe individ să accepte morala cu întreg conţinutul său arhaic. Morala însă trebuie să fie individuală. Ea este aidoma unui centru comercial gigantic unde găseşti expuse toate felurile de produse.  Fiecare îşi alege acel bun care-i lipseşte, pentru o alimentare mai bună, o viaţă mai îndestulată, comodităţi şi distracţii. Imaginaţi-vă numai cum cineva  vă impune să cumpăraţi un măr găurit de viermi, cu un aspect scârbos,  în schimbul fructului frumos, intact şi apetisant ales? Acesta va încerca să vă convingă (şi chiar să fie agresiv) că mărul cu viermi este un produs sănătos,  iar cel fără viermi este dăunător sănătăţii, argumentând asta prin efectul utilizării germicidelor. A mânca un măr cu viermi ar însemna, din perspectiva acestuia, o chestiune  morală, însă fără viermi -  imorală, nu? 

Exact aceeaşi logistică  persistă şi atunci când este abordată conduita morală şi imorală a omului. Ce ar fi să-l lăsăm pe individ să-şi aleagă singur, din întreg tezaurul al moralei, ceea ce îi place mai mult, îl avantajează, şi îi face bine? Morala este îmbogăţită şi modificată de fiecare generaţie, şi dacă  la un moment dat, pe lângă obiceiurile cultivate anterior, apare unul nou, ce drept avem să-l blamăm? Oare tendinţa de a pleda pentru un măr cu sau fără viermi nu are la bază la fel un imperativ? Ce este moral şi ce nu este moral poată să decidă numai fiecare individ în parte.

 Un bărbat care-şi părăseşte soţia grasă, urâtă şi plictisitoare pentru o femeie frumoasă, suplă şi plină de viaţă va fi condamnat pentru amoralitate. Iar  unul care rabdă toată viaţa scenele de isterie, atitudinea vulgară şi lipsa de respect a nevestei va fi apreciat pentru moralitate. A permite cuiva să profite de tine, să te batjocorească şi să rabzi asta o viaţă, este moral. A alege să fii fericit, alături de cineva cu care poţi să trăieşti în armonie deplină, este amoral.

Moralitatea este starea care nu mutilează personalitatea şi spiritul unui individ. Atâta timp cât acţiunile sale sunt  benefice pentru sine,  nu pune în pericol sănătatea şi viaţa celor din jur, nu se manifestă în detrimentul ordinii sociale şi nu contravin legislaţiei în vigoare acuzaţiile sunt nejustificate. Fiecare om trebuie să înveţe, pentru început, să fie moral pentru sine, şi când va însuşi această virtute, societatea va avea enorm de câştigat. Pentru că numai individul, care se simte fericit şi împlinit, este în stare să creeze lucruri frumoase pentru comunitatea sa.

 Corectitudinea

Corectitudinea este impactul moralei asupra individului. Reprezintă rezultatul acţiunii unui om ghidat de morală. Deoarece e la fel de abstractă ca şi morala e greu de definit şi de apreciat nivelul ei de scrupulozitate. Nu poţi să fii tot timpul corect, deoarece, uneori, acţiunile noastre sunt impuse de circumstanţe. Iar pe acestea nu le facem noi, ci societatea în ansamblu, cu toate problemele, obiceiurile şi perspectivelor sale – deci nu le putem influenţa.

 Sunt mulţi factori care determină individul, în anumite ocurenţe, să adopte o atitudine şi un comportament contrar voinţei sale: lipsa altor posibilităţi de afirmare, lipsa banilor, trădările trăite, încrederea înşelată,  singurătatea, atingerea unui scop foarte preţios. Dacă cineva a ales să procedeze incorect  pentru sine, dar şi pentru existenţa altora, de vină este nu „acuzatul” ci comunitatea. Pentru că undeva în trecut, cei care astăzi se erijează în „judecătorii” moralei şi corectitudinii,  i-au aplicat „lovituri dureroase”. Aceşti judecători pot fi: educătoarea isterică şi neglijentă, pedagogul inconştient şi violent, prietenii falşi, răutatea, laşitatea sau trădările unor colegi, un „idol”, care după ce ţi-a exploatat la maxim încrederea şi afecţiunea , te-a abandonat ca pe o zdreanţă etc.

 În dezbaterile despre corectitudine cei mai ridicoli sunt personajele care dau verdicte. Nu sunt perfecte, dar au tupeul să se erijeze în modele pentru alţii. Îşi înşeală partenerul de viaţă, trăiesc în promiscuitate, ţes intrigi, colportează bârfe, mint, induc în eroare, îşi bat joc de cei mai slabi decât ei şi fac orice ca să îngreuneze situaţia celora care îi depăşesc…inclusiv şi la virtuţi. În viziunea lor, un astfel de comportament nu este incorect, ci unul firesc. Încearcă numai să-i înfrunţi  cu o alegere incompatibilă cu propriile percepţii despre viaţă şi te vor încolţi. Corectitudinea, în reprezentarea lor, sunt fenomenele, acţiunile şi faptele convenabile. Tot ceea ce nu intra în cercul lor de interese este incorect! Dacă abordăm corectitudinea dintr - o astfel de perspectivă, atunci fiecare individ este justificat să acţioneze în conivenţă cu ceea ce consideră corect pentru sine, nu? Ori suntem corecţi în toate, şi faţă de toţi, or…ce ar fi să nu ne mai maimuţărim atât de mult?

Oamenii care reuşesc să se elibereze de frustrări şi complexe nu vor accepta să fie judecătorii corectitudinii. Ei sunt printre puţini, care trăind ambele ei extreme, recunosc asta. În viaţă, ca şi în junglă, doar că într-o formă civilizată, predomină legea nescrisă a supravieţuiri celui mai puternic. Puternic nu înseamnă să fii geniu, să ai trei facultăţi, sau să fii corect. Experienţa arată că tocmai aceşti oameni sunt cel mai frecvent expuşi batjocorii şi umilinţei, chiar dacă lor le datorăm o bună parte din frumosul ce ne înconjoară.

 Puternic înseamnă să nu devii prada altora, sau să reacţionezi rapid atunci când eşti încolţit. Ezitarea, în asemenea momente, ucide spiritul. Iar fără de el e insuportabil de greu şi de dureros, aici pe pământ. Iată de ce  unii aleg moartea, mai devreme decât le-a fost planificată. Viaţa fără spirit este un calvar.  Nu reuşeşti să fii puternic şi să te salvezi din „ ghearele” mizeriei umane dacă tinzi să fii corect şi moral. Dacă îţi faci din asta un ideal pe care-l urmezi cu smerenie, orice s-ar întâmpla…Acei care se conduc după propria morală şi corectitudine, fără însă a le impune celor din jur, ştiu şi recunosc, că nu poţi să te salvezi dacă nu te murdăreşti. Trăind printre oameni nu poţi să rămâi curat…

Alţii, care susţin că este incorect să te murdăreşti, şi îi forţează pe cei din jur să gândească în unison cu ei, se compromit deseori, dar nu recunosc. Pentru că nu conştientizează că scrupulozitatea lor nu se deosebeşte cu nimic de incorectitudinea altora. A fi corect sau nu este o opţiune personală. Şi de moment ce nu putem, sau nu avem chef să-l ajutăm pe om sa fie corect, atunci când mizeria vieţii îl şantajează şi îl impune să accepte incorectitudinea (în forma în care persistă în concepţiile noastre) ce rost are să-i facem reproşuri? Nu înseamnă oare asta falsitate şi laşitate? Şi atunci ce drept avem noi, cei care ne bălăcim în mizerie, să ne atribuim virtuţi şi să le vorbim altora despre „ corectitudinea” noastră?



(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Clic pe avatar!

Album: Renaissance

Date: 11.10.2009
Size: 17 items (1969 items total)
Views: 2211

Album: Northern Renaissance

Date: 11.10.2009
Size: 11 items (1316 items total)
Views: 1851

Album: Mannerism

Date: 11.10.2009
Size: 11 items (951 items total)
Views: 1364

Album: Baroque

Date: 09.10.2009
Size: 46 items (3251 items total)
Views: 2418

Album: Rococo

Date: 11.10.2009
Size: 12 items (1401 items total)
Views: 1354

Album: Neoclassicism

Date: 11.10.2009
Size: 20 items (1173 items total)
Views: 2189

Album: Romanticism

Date: 11.10.2009
Size: 42 items (2788 items total)
Views: 1991

Album: Hudson River School

Date: 11.10.2009
Size: 21 items (2137 items total)
Views: 1563

Album: Academic Art

Date: 11.10.2009
Size: 72 items (2409 items total)
Views: 2914

Album: Pre-Raphaelite Brotherhood

Date: 09.10.2009
Size: 17 items (949 items total)
Views: 1752

Album: Victorian Classicism

Date: 09.10.2009
Size: 18 items (1135 items total)
Views: 1637

Album: Orientalism

Date: 09.10.2009
Size: 21 items (622 items total)
Views: 1749

Album: Realism

Date: 11.10.2009
Size: 84 items (5353 items total)
Views: 2107

Album: Barbizon School

Date: 09.10.2009
Size: 11 items (868 items total)
Views: 1370

Album: Impressionism

Date: 11.10.2009
Size: 80 items (9945 items total)
Views: 3024

Album: Post-Impressionism

Date: 11.10.2009
Size: 20 items (3320 items total)
Views: 2250

Album: Symbolism

Date: 11.10.2009
Size: 10 items (1002 items total)
Views: 1799

Album: Aestheticism

Date: 09.10.2009
Size: 3 items (320 items total)
Views: 1411

Album: Tonalism

Date: 09.10.2009
Size: 12 items (454 items total)
Views: 2031

Album: Western Art

Date: 09.10.2009
Size: 10 items (728 items total)
Views: 1203

Album: Naturalism

Date: 09.10.2009
Size: 12 items (876 items total)
Views: 1456

Album: Ashcan School

Date: 09.10.2009
Size: 5 items (611 items total)
Views: 750

Album: Expressionism

Date: 11.10.2009
Size: 13 items (2689 items total)
Views: 1080

Album: Art Nouveau

Date: 09.10.2009
Size: 12 items (2365 items total)
Views: 1211

Album: Fauvism

Date: 06.12.2009
Size: 3 items (218 items total)
Views: 505

Album: Cubism

Date: 17.12.2009
Size: 6 items (1018 items total)
Views: 458

Album: Futurism

Date: 28.01.2010
Size: 1 item (164 items total)
Views: 248

Album: Abstract Art

Date: 29.01.2010
Size: 1 item (159 items total)
Views: 260

Album: Surrealism

Date: 02.02.2010
Size: 1 item (228 items total)
Views: 119

Album: Abstract Expressionism

Date: 04.01.2010
Size: 2 items (138 items total)
Views: 471

Va multumesc pentru vizita!